Cum sunt

 Ce fac  

 și cum sunt? 

 Poate mai tristă,

 uneori

 nebântuită, 

 redobândită

 mie

 și pregătită.

   

 Poate mai goală 

 cu un gând  

 ori cuvânt, 

 dar mai bogată 

 cu un sfânt ! 

Ziua în care spunem "DA"- partea a doua

Septembrie 18. Vineri. Anul ce tocmai a trecut.
Vara pare că se întoarce pentru noi. E cald afară și se simte o ușoară agitație care reiese dintr-un amestec reușit de soare și trafic. Să fie vreo 11 ceasul.

Mă urc în mașină și buclele mele de-abia coafate tremură de emoții. Eu nu resimt nicio emoție însă.
În drum spre casă îmi trec prin minte o groază de cuvinte, oameni, liste cu lucruri de făcut, cu chestii pe care să nu le uit, plus o idee ! Și o dată cu ideea asta a mea ne oprim repede la o florărie în mall. Merg spre vânzătoare și îi explic că vreau un buchețel de flori cu trandafirii ăștia și ăștia, timp în care îi arăt cu degetul la ce flori m-am gândit. Mai aleg vreo două-trei frezii și un fel de garofiță ornamentala și gata buchetul. Continui să îi explic vânzătoarei că vreau să le taie mai mult din codițe și să le lege cu o fundă roșie. Ea se uită nedumerită la mine. Apoi îi spun: "Sunt pentru cununie... Răspunsul ei vine imediat: "Vai, dar trebuia să îmi spuneți din timp, de ieri, eventual să fi făcut o comandă, vă pregăteam ceva frumos..." Zâmbesc gândindu-mă că în urmă cu o zi nu aveam buchețelul în plan și că ideea asta m-a străfulgerat mai devreme un pic, în drum spre casă. Apoi îi zic: "Știți, vreau un buchețel simplu, trei trandafiri, câte o frezie, să fie tăiate simplu, aranjate simplu, ca și cum eu singură le-aș fi ales de la Dumneavoastră de aici și le-aș fi prins lejer cu panglica asta. Știți, eu mă mărit, eu sunt mireasă". Ea se uită din nou spre mine, doar pe jumătate mirată față de prima reacție de mai devreme și îmi spune că sunt prima mireasă care-i cere așa ceva. Eu tac. Continui să zâmbesc, apoi îmi iau buchetul, îl privesc mândră și ieșim din florărie, după ce primim urale de bine și "Casă de piatră"din partea doamnei vânzătoare.

Urmează câteva ore bune în care ajungem acasă și ne pregătim pentru una din zilele noastre cele mai frumoase: cununia civilă. Pornim din timp spre Oficiul sectorului 2 dar "reușim" să întârziem aproape 20 minute din timpul regulamentar alocat pentru oficializarea cununiei noastre. Rudele și prietenii încep să ne telefoneze, negăsindu-ne la fața locului, gata gata să ne zicem "da"- urile hotărâte, îi liniștim ( tot noi) explicându-le că suntem pe drum și că vom ajunge în scurt timp.  Ajung și nașii care ne anunță că și-au făcut apariția la locul de întâlnire. Și într-un final ajungem și noi. Într-un amalgam de detalii ( întârziere, cravată ș.a.m.d.) care ne condimentează ziua, ne vedem pornind spre momentul cu pricina.

 Cât de repede au trecut cele 10 minute ( cred că 10 au fost) în care ne-au fost enumerate, de către ofițerul Stării Civile, drepturile dobândite ca urmare a căsătoriei, nici nu mai știu... Toată lumea e veselă, toată lumea trăiește emoția pozitivă care ne înconjoară, cu toții simțim că începe o a doua vară, deși e trecut de jumătatea lui septembrie.

 După cele două "DA"- uri puternice și hotărâte decidem să ne rupem pentru câteva ceasuri de rudele și prietenii strânși la față locului și fugim la Muzeul Satului pentru a imortaliza momentul și vibrațiile chipurilor noastre îndrăgostite.

 Împreună, D-l și D-na Chesnoiu pornesc mai departe, prin viață, ca o familie <3

 Mulțumiri tuturor celor care s-au agitat anunțând la intrare că întârziem, care s-au chinuit să facă un  nod de cravată care nu a vrut de nicio culoare să iasă dar și care au împărtășit emoțiile zilei de 18 septembrie alături de noi, în ziua cununiei noastre civile.

 Mulțumiri speciale fotografei noastre dragi, Luminița (http://www.luminitapopescu.ro/portfolio/uncategorized/rozinasebi/), fără de care n-am fi avut o groază de imagini frumoase care să ne amintească ziua deosebită pe care am trăit-o alături de oamenii dragi nouă.

Verse of Beauty

You have        
trully
been my all.
But since you are gone,      
I'm facing
the wind,  
the light
and all the forces of the universe
alone.

Tu

 Si de fapt
 ești tu
 în toate formele tale posibile.

 Mă gândesc că n-am reușit
 în anii ăștia
 să mi te zăresc
 sau imaginez
 în toate aceste forme...
 însă e timp.
 Cât timp !...

 Probabil că
 de undeva
 din vreun unghi imaginar
 și neînchipuit
 ai să te ivești
 în forma ta cea mai clară
 surprinzându-mă.
 E timp.
 Suficient timp
 și pentru asta.

 Până atunci
 rămân încrezătoare
 și lângă tine.
 Mereu lângă tine.
 Schimbând doar unghiurile imaginare
 Prin obiectivele cu focală lungă
 ale minții mele.

 Iar tu,
 tu să te desfășori în continuare,
 în stare pură,
 prin toate formele tale
 posibile
 și imposibile,
 lăsând dâre calde
 de dragoste
 pe pereții minții mele.

Impreună

      "La greu și la necaz te voi lua în brațe și îți voi da putere, îți voi îndepărta durerea și o voi lua asupra mea. Când plângi, voi plânge și eu, și când lovești, mă voi alătura și eu. Si împreună vom încerca să stăvilim valurile de lacrimi și disperare și să răzbim pe drumurile desfundate ale vieții." N. Sparks. 

Ziua în care spunem "DA" - partea întâi

 "Dumnezeu ne visează. Dacă se trezește, noi dispărem pentru totdeauna..."- Gerard Kornelis Van Het Reve . 

 Ne vom trezi noi doi. In dimineața asta. Vom coborî încet din pat, ne vom pune hainele pregătite din timp și vom porni. La drum. Încrezători. Plini de speranță. Fără teamă, sau emoții.

 Vei spune"Da!"și îmi vei zâmbi din tot sufletul tău. Iar eu îți voi răspunde tot cu un"Da !" vesel și hotărât, pornind din interiorul meu ca o spirală.

 Si așa hotărât vom pleca mai departe, unul lângă celălalt, unul pentru celălalt, mereu de-acum înainte. O familie.

Așteptare

 Tu, care aștepți

 Și spui

 Că aștepți în zadar.

 Tu nu știi să aștepți...

 Asta nu e așteptare,

 Asta este transformare.

 Este capătul de nord

 Unind capătul de sud,

 Sunt pașii tăi ce stau și așteaptă

 Să înceapă rostogolirea

 Spre tot și nicăieri.

 Tu, care aștepți

 Și crezi

 Că aștepți în zadar.

 Tu nu știi să aștepți...

 Asta nu e așteptare.

 Viața te-a așteptat pe tine

 Prea mult.

 Poate mult prea mult...

 Tu, care aștepți

 Și simți

 Că nu aștepți în zadar.

 Tu știi să aștepți.

 Asta nu e așteptare,

 Asta e desăvârșire.

Fericire

 "Fericirea suntem noi înșine. Înseamnă să deschizi ochii dimineața. Fericirea e o chestiune de axă a privirii. E o problemă de echilibru. Între pleoapele deschise și pleoapele închise." Mircea Ciobanu

Autoportret

"Poezie, târâtură de cuvinte,
soarele nu poate să mă mintă,
soarele nu minte…"

 Mi-am promis  regăsire prin cuvinte și încă o caut. E un fel de terapie prin poezie. Trebuie cumva să îmi resuscitez sufletul să simtă din nou și să creadă în asta. Așa încât să îi fie simplu și ușor să scrie și să nu se mai oprească până când nu se va scrie singur, din anii în care nu se întrupase și până dincolo de limitele cerului. 

Un fel de gând sucit

Tu cum simți atunci când simți ceea ce simți ?

 Și cum vrei când vrei ceea ce vrei? 

 nu încape îndoială, 

 lucrurile, în esența lor, sunt atât de simple.

 Și vin 

 pe cale naturală.

 Însă noi le complicăm inutil și nefiresc 

 dându-le sensuri science fiction. 

 Nu mai există timp,

 de-ar fi existat vreodată- 

 deși mă îndoiesc. 

 Și prin asta, iată: lucrurile sunt atât de simple !

 Sunt eu, un trecut într-un prezent grăind din viitor. 

 Nici mai mult, nici mai puțin. 

 Mintea nu mai pricepe... 

 Mintea nici n-a priceput vreodată. 

 De-ai avut senzația aia câteodată, 

 că mintea pricepe ceva, orice, 

 te-ai înșelat, să știi. 

 Mintea nu poate pricepe. 

 E sufletul ăla pe care îl simți că vrea și vrea 

 dar nu poate grăi.

 Nu sunt cuvinte suficiente 

 sau potrivite 

 în lume  

 să îi spună vieții pe nume.

" Ai grijă de numele tău..."

"Ai grijă de numele tău, altul n-am de un' să-ți dau 

 Ai grijă de numele tău, e ultimul rămas, 

 Ai grijă de fratele tău, ce știe el ce a pierdut 

 Ai grijă de numele tău, e ultimul rămas..."

Flux

 Tu
 faci timpul să alunece
 când spre o poartă,
 când spre alta..
 de parcă
 eu
 niciodată
 nu m-aș fi întâlnit
 cu tine...

Despre un fel de regăsire

  Ai avut vreodată senzația aia că drumurile toate ți se înfundă, că ești așa de banal cum nu credeai că putea fi vreodată, că nu dai doi bani pe gândurile tale, că încerci cu mari eforturi să duci un lucru până la un capăt pe care nu îl mai poți întrevedea, că dai în gol, ca o mașinărie stricată? Și în plus, în afara ta, toate sunt în mers, într-un ritm istovitor, iar tu faci eforturi să alergi în același sens cu ele însă totu-i în zadar?...

  Sigur ai avut senzația asta măcar o data-n viață...
  Bun, de avut ai avut-o, dar ce faci mai departe? Cum te refresh-uiești? Cum treci peste și cum îți aduci din nou viața pe făgașul normal?

   E clar, îți trebuie un nou început, un fel de duș rece care să reîncolțească în tine dorința de a trăi, care să înverzească sufletul în tine de prospețime și să te facă să prinzi curaj și să îți întinzi visele cât mai sus spre împlinire ca un pom al vieții.

   Trebuie să știi însă, comparația făcută de mine cu un copac nu-i una întâmplătoare... Te vei regăsi pe tine pornind de la rădăcină și până în vârfurile celui mai înalt ram al tău.

   Eu nu pot să îmi însușesc regăsirea asta decât prin natură, cu fiecare adiere de vânt, cu fiecare frunză care tremură și alunecă spre picioarele mele, cu fiecare petic de pământ pe care iarbă răsare și naște flori.

  Iar ăsta nu e doar codrul veșnic al lui Eminescu, este și al meu, este și al tău. E natura noastră, natura noastră umană.

Cum suntem noi

 Mă întorc din vacanță mai împlinită decât mi-aș fi putut imagina că pot fi.  Nu am căutat să fiu așa, însă împlinirea a ajuns la mine prin tine.
 Și așa s-a închis cercul. Cercul ăsta pe care l-am așteptat să se întrevadă, să fie și apoi să se închidă așa frumos. Iar noi doi să rămânem la mijloc, închiși în el.

 Timpul devine fără sens, parcă nici nu vine, parcă nici nu trece. Nu mă obosește, nu mă grăbește, doar îmi dă curaj. Ce bine este ! Mi-era dor de senzația asta pe care o dată demult am aflat-o dar nu m-am bucurat prea mult de ea.
 E o nouă trecere și sunt pregătită pentru ea.
 Nu am nevoie să mă mai caut, să aflu cine sunt. Eu m-am găsit pe mine, prin tine.

 Te iubesc, om minunat!

Uneori ai nevoie de ajutor

De iarnă

 Legenda spune că atunci când s-a născut Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana fu și ea apoi zămislită, în grabă, astfel încât să ia ființă și să îi țină de urât lui Făt-Frumos de-a lungul întregii veșnicii. Era o iarnă geroasă atunci, cu nămeții troieniți și cerul sticlind oglindă, de parcă lumea se năștea atunci iar cerul și pământul se întâlneau pentru prima oară ținându-se de mână.

 E decembrie. Aproape sărbătoare. Mai lipsește zăpada și gerul de afară, și dacăƒ ne mai punem și pe noi la socoteală uite așa s-a făcut un an. Și mai vine unul. Și vor mai veni mulți alții în urmă lor.

Legenda spune că atunci când s-a născut Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana fu și ea apoi zămislită, în grabă, astfel încât să ia ființă și să îi țină de urât lui Făt-Frumos de-a lungul întregii veșnicii. Sau poate ca Ileana Cosânzeana a fost zămislita înainte de a se naște Făt-Frumos, dar nu cu mult. Era și atunci o iarnă geroasa, cu nămeții troieniți și cerul sticlind oglinda...

Noi doi

Povestește-mi despre tine.
Descrie-mi stările tale în care te-ai simțit cel mai singur, cel mai trist sau în care ai fost atât de fericit dar n-ai putut spune nimănui.
Vorbește-mi despre tine când eu nici nu existam în viața ta, când îți proiectai pe ecranul minții scenarii despre viitor, când nu îndrăzneai să îți dorești prea multe, când alții însemnau atât de mult pentru tine.
Descrie-mi clipele tale de anxietate, îndoielile și teama prin care ai trecut pregătindu-te pentru destinul tău.
Și apoi privește-mă.
Sunt aici, sunt lângă tine și sunt eu.
De-aici înainte nu vei mai fi singur și toate cele câte mi le-ai povestit s-au dus.
De-acum înainte suntem noi doi. Sunem noi doi și-n fața noastră este viața.

Imaginează-ți !

            Imaginează-ți cuvintele potrivite care să descrie sentimentele pe care le trăiești, apoi rostește-le așa cum îți trec prin minte și suflet, dându-le o formă perceptibilă urechii tale și a celui căruia i le rostești, fă-le purtătoare de sens, sensul trăirii tale, pentru ca apoi ele să pătrundă din lumea ta în exterior și să îl inunde, să îl farmece, să îi dea viață. 

Parisului i-a fost dor de mine...

   Trăiesc cu impresia că Parisului i-a fost dor de mine. Mi s-a părut, regăsindu-mă după un an, cu străzi mai însorite și frunzele copacilor mai verzi, cu Sena liniștită și cu cerul senin.

  Așa cred, că Parisului i-a fost dor de mine...Sau să fi fost invers?...
 

De ce nu ne ajunge timpul...?

Pentru că pur şi simplu nu ne ajunge?...:)
Glumesc, timpul este o noţiune relativă. Timpul ne ajunge de fiecare dată, le-a ajuns şi strămoşilor noştri şi nouă în egală măsură. Şi va continua să o facă.

Ne trebuie însă un contra-timp. Ceva la care să ne raportăm, o noţiune la fel de relativă că şi timpul, şi pe care să ne-o aducem în minte de fiecare dată când avem impresia că timpul trece. Iar eu mi-am găsit reperul contra timpului.

Acum vreo două luni mi-a picat în mâini într-o librărie o carte scrisă de Eckhart Tolle, "Liniştea vorbeşte". E o carte atât de mică şi totuşi atât de cuprinzătoare încât mi-am găsit răspunsul pentru multe din întrebările care mă frământă spiritual. Prin ea am învăţat să fiu conştientă, eu în faţa timpului şi aşa mi-am găsit contra-timpul.

"Acordă atenţie clipelor de răgaz - pauza dintre două gânduri, pauza scurtă şi tăcută dintre cuvintele unei conversaţii, dintre notele unui pian sau ale unui flaut sau pauza dintre inspiratie şi expiraţie.

Atunci când acorzi atenţie acestor pauze, conştientizarea a "ceva" devine, pur şi simplu conştientizare."

Eu sunt contra-timpul meu, în stare conştientă, observând timpul care trece de la un capăt la celalat, fără a schimba nimic, sau schimbând totul. Şi tot eu sunt şi timpul, forma pe care o prinde el zi de zi şi forţa ce-l face să treacă. Toate la un nivel la care nu există interdependentă. Există un singur nivel, unde încep toate într-un punct şi se termină în acelaşi punct.