Despre un fel de regăsire

  Ai avut vreodată senzația aia că drumurile toate ți se înfundă, că ești așa de banal cum nu credeai că putea fi vreodată, că nu dai doi bani pe gândurile tale, că încerci cu mari eforturi să duci un lucru până la un capăt pe care nu îl mai poți întrevedea, că dai în gol, ca o mașinărie stricată? Și în plus, în afara ta, toate sunt în mers, într-un ritm istovitor, iar tu faci eforturi să alergi în același sens cu ele însă totu-i în zadar?...

  Sigur ai avut senzația asta măcar o data-n viață...
  Bun, de avut ai avut-o, dar ce faci mai departe? Cum te refresh-uiești? Cum treci peste și cum îți aduci din nou viața pe făgașul normal?

   E clar, îți trebuie un nou început, un fel de duș rece care să reîncolțească în tine dorința de a trăi, care să înverzească sufletul în tine de prospețime și să te facă să prinzi curaj și să îți întinzi visele cât mai sus spre împlinire ca un pom al vieții.

   Trebuie să știi însă, comparația făcută de mine cu un copac nu-i una întâmplătoare... Te vei regăsi pe tine pornind de la rădăcină și până în vârfurile celui mai înalt ram al tău.

   Eu nu pot să îmi însușesc regăsirea asta decât prin natură, cu fiecare adiere de vânt, cu fiecare frunză care tremură și alunecă spre picioarele mele, cu fiecare petic de pământ pe care iarbă răsare și naște flori.

  Iar ăsta nu e doar codrul veșnic al lui Eminescu, este și al meu, este și al tău. E natura noastră, natura noastră umană.