Un fel de gând sucit

Tu cum simți atunci când simți ceea ce simți ?

 Și cum vrei când vrei ceea ce vrei? 

 nu încape îndoială, 

 lucrurile, în esența lor, sunt atât de simple.

 Și vin 

 pe cale naturală.

 Însă noi le complicăm inutil și nefiresc 

 dându-le sensuri science fiction. 

 Nu mai există timp,

 de-ar fi existat vreodată- 

 deși mă îndoiesc. 

 Și prin asta, iată: lucrurile sunt atât de simple !

 Sunt eu, un trecut într-un prezent grăind din viitor. 

 Nici mai mult, nici mai puțin. 

 Mintea nu mai pricepe... 

 Mintea nici n-a priceput vreodată. 

 De-ai avut senzația aia câteodată, 

 că mintea pricepe ceva, orice, 

 te-ai înșelat, să știi. 

 Mintea nu poate pricepe. 

 E sufletul ăla pe care îl simți că vrea și vrea 

 dar nu poate grăi.

 Nu sunt cuvinte suficiente 

 sau potrivite 

 în lume  

 să îi spună vieții pe nume.

Noi doi

Povestește-mi despre tine.
Descrie-mi stările tale în care te-ai simțit cel mai singur, cel mai trist sau în care ai fost atât de fericit dar n-ai putut spune nimănui.
Vorbește-mi despre tine când eu nici nu existam în viața ta, când îți proiectai pe ecranul minții scenarii despre viitor, când nu îndrăzneai să îți dorești prea multe, când alții însemnau atât de mult pentru tine.
Descrie-mi clipele tale de anxietate, îndoielile și teama prin care ai trecut pregătindu-te pentru destinul tău.
Și apoi privește-mă.
Sunt aici, sunt lângă tine și sunt eu.
De-aici înainte nu vei mai fi singur și toate cele câte mi le-ai povestit s-au dus.
De-acum înainte suntem noi doi. Sunem noi doi și-n fața noastră este viața.

Imaginează-ți !

            Imaginează-ți cuvintele potrivite care să descrie sentimentele pe care le trăiești, apoi rostește-le așa cum îți trec prin minte și suflet, dându-le o formă perceptibilă urechii tale și a celui căruia i le rostești, fă-le purtătoare de sens, sensul trăirii tale, pentru ca apoi ele să pătrundă din lumea ta în exterior și să îl inunde, să îl farmece, să îi dea viață. 

Despre timp

               "Timpul nu are nicio măsură. Un an nu contează. Zece ani nu înseamna nimic. Să nu socotești, ci să crești ca arborele pe care seva nu-l grăbește, care rezistă încrezător marilor vânturi ale primăverii fără să-i fie teamă că vara ar putea să nu vină. Vara vine. Dar nu vine decât pentru cei care știu să aștepte tot așa de liniștiți și receptivi, ca și când ar avea eternitatea în fața lor. Învăț asta în fiecare zi, cu prețul suferințelor pe care le binecuvântez." ( Cartea Mironei - Cella Serghi)

               Cu mult timp în urmă, același text se dezvelea într-un cu totul și cu totul alt sens spre viață...Mă speria și mă înfricoșa dându-mi, în același timp, speranță..." Vara vine!"... Același text, acum, îmi apare dezvelit în sensul mult căutat. Nu există timp, nu există spațiu...Suntem energie care transcede orice altă formă a materiei!...
                 Nu există timp, nu a existat niciodată, doar experiențele prin care trecem îl transformă în timp. Timpul meu nu e timpul tău cum experiența mea nu e experiența ta. Poate că la un anumit colț de viață ne întâlnim într-o aceeași experiență nereușită și învățam să prețuim rezultatul, oricare ar fi acela. Învățam că ne-am păcălit neîncetat pe noi înșine și unul pe altul cum că ar exista un timp pentru viață, un timp pentru dragoste, un timp pentru a face ceva cu noi, un spațiu între un mine și un tine.
                Dar nu există timp, nu există nici spațiu... Și atunci ce se presupune că ar trebui să facem cu noi?  

Nu-mi ajunge Bucureştiul !

         Ce suflet fotografic am!...Vezi, eu nu te-am uitat, viaţă, ci te-am pozat în orice clipă, ca un copil entuziasmat de tine şi de lumina ce-mi arăţi...
          Nu-mi ajunge Bucureştiul să mi-l plimb şi să mi-l descopăr în orice zi care trece, fie ea cu mult soare ori ploi...E oraşul vieţii mele şi nu-mi ajung zilele să îl simt în întreaga lui putere de a fi oraş între oraşe, oraşul în care m-am născut...
         Iar zilele ce au trecut au fost încă două zile dedicate descoperirii oraşului sufletului meu...