Flux

 Tu
 faci timpul să alunece
 când spre o poartă,
 când spre alta..
 de parcă
 eu
 niciodată
 nu m-aș fi întâlnit
 cu tine...

Cum suntem noi

 Mă întorc din vacanță mai împlinită decât mi-aș fi putut imagina că pot fi.  Nu am căutat să fiu așa, însă împlinirea a ajuns la mine prin tine.
 Și așa s-a închis cercul. Cercul ăsta pe care l-am așteptat să se întrevadă, să fie și apoi să se închidă așa frumos. Iar noi doi să rămânem la mijloc, închiși în el.

 Timpul devine fără sens, parcă nici nu vine, parcă nici nu trece. Nu mă obosește, nu mă grăbește, doar îmi dă curaj. Ce bine este ! Mi-era dor de senzația asta pe care o dată demult am aflat-o dar nu m-am bucurat prea mult de ea.
 E o nouă trecere și sunt pregătită pentru ea.
 Nu am nevoie să mă mai caut, să aflu cine sunt. Eu m-am găsit pe mine, prin tine.

 Te iubesc, om minunat!

De ce nu ne ajunge timpul...?

Pentru că pur şi simplu nu ne ajunge?...:)
Glumesc, timpul este o noţiune relativă. Timpul ne ajunge de fiecare dată, le-a ajuns şi strămoşilor noştri şi nouă în egală măsură. Şi va continua să o facă.

Ne trebuie însă un contra-timp. Ceva la care să ne raportăm, o noţiune la fel de relativă că şi timpul, şi pe care să ne-o aducem în minte de fiecare dată când avem impresia că timpul trece. Iar eu mi-am găsit reperul contra timpului.

Acum vreo două luni mi-a picat în mâini într-o librărie o carte scrisă de Eckhart Tolle, "Liniştea vorbeşte". E o carte atât de mică şi totuşi atât de cuprinzătoare încât mi-am găsit răspunsul pentru multe din întrebările care mă frământă spiritual. Prin ea am învăţat să fiu conştientă, eu în faţa timpului şi aşa mi-am găsit contra-timpul.

"Acordă atenţie clipelor de răgaz - pauza dintre două gânduri, pauza scurtă şi tăcută dintre cuvintele unei conversaţii, dintre notele unui pian sau ale unui flaut sau pauza dintre inspiratie şi expiraţie.

Atunci când acorzi atenţie acestor pauze, conştientizarea a "ceva" devine, pur şi simplu conştientizare."

Eu sunt contra-timpul meu, în stare conştientă, observând timpul care trece de la un capăt la celalat, fără a schimba nimic, sau schimbând totul. Şi tot eu sunt şi timpul, forma pe care o prinde el zi de zi şi forţa ce-l face să treacă. Toate la un nivel la care nu există interdependentă. Există un singur nivel, unde încep toate într-un punct şi se termină în acelaşi punct.

Despre timp

               "Timpul nu are nicio măsură. Un an nu contează. Zece ani nu înseamna nimic. Să nu socotești, ci să crești ca arborele pe care seva nu-l grăbește, care rezistă încrezător marilor vânturi ale primăverii fără să-i fie teamă că vara ar putea să nu vină. Vara vine. Dar nu vine decât pentru cei care știu să aștepte tot așa de liniștiți și receptivi, ca și când ar avea eternitatea în fața lor. Învăț asta în fiecare zi, cu prețul suferințelor pe care le binecuvântez." ( Cartea Mironei - Cella Serghi)

               Cu mult timp în urmă, același text se dezvelea într-un cu totul și cu totul alt sens spre viață...Mă speria și mă înfricoșa dându-mi, în același timp, speranță..." Vara vine!"... Același text, acum, îmi apare dezvelit în sensul mult căutat. Nu există timp, nu există spațiu...Suntem energie care transcede orice altă formă a materiei!...
                 Nu există timp, nu a existat niciodată, doar experiențele prin care trecem îl transformă în timp. Timpul meu nu e timpul tău cum experiența mea nu e experiența ta. Poate că la un anumit colț de viață ne întâlnim într-o aceeași experiență nereușită și învățam să prețuim rezultatul, oricare ar fi acela. Învățam că ne-am păcălit neîncetat pe noi înșine și unul pe altul cum că ar exista un timp pentru viață, un timp pentru dragoste, un timp pentru a face ceva cu noi, un spațiu între un mine și un tine.
                Dar nu există timp, nu există nici spațiu... Și atunci ce se presupune că ar trebui să facem cu noi?