joi, 8 ianuarie 2015

Autoportret

"Poezie, târâtură de cuvinte,
soarele nu poate să mă mintă,
soarele nu minte…"

 Mi-am promis  regăsire prin cuvinte și încă o caut. E un fel de terapie prin poezie. Trebuie cumva să îmi resuscitez sufletul să simtă din nou și să creadă în asta. Așa încât să îi fie simplu și ușor să scrie și să nu se mai oprească până când nu se va scrie singur, din anii în care nu se întrupase și până dincolo de limitele cerului. 



Un fel de gând sucit


Tu cum simți atunci când simți ceea ce simți ?
 Și cum vrei când vrei ceea ce vrei? 
 nu încape îndoială, 
 lucrurile, în esența lor, sunt atât de simple.
 Și vin 
 pe cale naturală.
 Însă noi le complicăm inutil și nefiresc 
 dându-le sensuri science fiction. 
 Nu mai există timp,
 de-ar fi existat vreodată- 
 deși mă îndoiesc. 
 Și prin asta, iată: lucrurile sunt atât de simple !
 Sunt eu, un trecut într-un prezent grăind din viitor. 
 Nici mai mult, nici mai puțin. 
 Mintea nu mai pricepe... 
 Mintea nici n-a priceput vreodată. 
 De-ai avut senzația aia câteodată, 
 că mintea pricepe ceva, orice, 
 te-ai înșelat, să știi. 
 Mintea nu poate pricepe. 
 E sufletul ăla pe care îl simți că vrea și vrea 
 dar nu poate grăi.
 Nu sunt cuvinte suficiente 
 sau potrivite 
 în lume  
 să îi spună vieții pe nume.