"Timpul nu are nicio măsură. Un an nu contează. Zece ani nu înseamna nimic. Să nu socotești, ci să crești ca arborele pe care seva nu-l grăbește, care rezistă încrezător marilor vânturi ale primăverii fără să-i fie teamă că vara ar putea să nu vină. Vara vine. Dar nu vine decât pentru cei care știu să aștepte tot așa de liniștiți și receptivi, ca și când ar avea eternitatea în fața lor. Învăț asta în fiecare zi, cu prețul suferințelor pe care le binecuvântez." ( Cartea Mironei - Cella Serghi)
Cu mult timp în urmă, același text se dezvelea într-un cu totul și cu totul alt sens spre viață...Mă speria și mă înfricoșa dându-mi, în același timp, speranță..." Vara vine!"... Același text, acum, îmi apare dezvelit în sensul mult căutat. Nu există timp, nu există spațiu...Suntem energie care transcede orice altă formă a materiei!...
Nu există timp, nu a existat niciodată, doar experiențele prin care trecem îl transformă în timp. Timpul meu nu e timpul tău cum experiența mea nu e experiența ta. Poate că la un anumit colț de viață ne întâlnim într-o aceeași experiență nereușită și învățam să prețuim rezultatul, oricare ar fi acela. Învățam că ne-am păcălit neîncetat pe noi înșine și unul pe altul cum că ar exista un timp pentru viață, un timp pentru dragoste, un timp pentru a face ceva cu noi, un spațiu între un mine și un tine.
Dar nu există timp, nu există nici spațiu... Și atunci ce se presupune că ar trebui să facem cu noi?